Printul meu din basm real nu are un cal alb. De fapt cred ca mi-ar fi chiar incomod sa stau asezata intr-o parte intr-o rochie alba lunga pe un cal, fluturand cu pletele in vant. In rpimul rand, pentru ca imi este frica de cai, nu de ei ca animale ci mai mult de mine stand cocotata acolo la o inaltime considerabila si in al doilea rand pentru ca mi se pare extrem de incomod. Prefer o masina. Stiu nu este prea "eco", dar nu cred ca ar fi nici prea sigur sa alerg cu calu pe DN1 in fiecare weekend.
Asa ca printul meu are un Cielo cu care ne deplasam alene pe DN1 directia castelul din Campina. Undeva pe la sfarsitul drumului, stand noi de vorba despre nemurirea sufletlui pe acordurile romantice ale sforaitului de catel aud trosc. Nu orice fel de trosc ci un trosc cu multi decibeli urmat de chhr, sunet specific unui parbriz care se crapa. Cand ma uit in fata, nimic! negru! Ma uit mai bine imi dau seama ca ne-a sarit capota pe parbriz imbratisandu-l cu multa iubire ramanand lipit acolo. Toate bune si frumoase doar ca tot ce vedeam in fata era negru. Al meu print, pentru ca este destept! a facut ce a facut s-a uitat pe sub parbriz a franat usor si a reusit sa traga pe dreapta.
Prima reacte: sa rad sau sa plang? le-am facut pe amandoua in acelasi timp ca o dudie cu inima slaba ce sunt.
Concluzia? ne luam masina noua.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu